Se trezesc in mine cateodata sentimente ciudate despre oamenii din jurul meu si viata mea in general. Mereu vreau mai mult, atat de la mine cat si de la cei de langa mine. Dar uneori ma trezesc ca pur si simplu vreau sa fug si sa nu fac absolut nimic si nimeni sa nu ma deranjeze. Cateodata oamenii mi se par urati si mult prea rai, cateodata nu imi place de mine pentru ca nu sunt in stare sa ma tin ferm pe pozitie si sa ma intereseze in primul rand de mine si nu de altii. Sunt atatea si atatea frustari pe care le strang si nu le spun decat in momentul in care simt ca ma sufoc. Si atunci oricum e deja cam tarziu pentru ca sunt obosita atat fizic, cat si psihic. Si nu reusesc sa imi dau seama de ce ma las sa ajung in stadiul asta si de ce nu fac ceva in privinta asta inainte sa ajung in faza in care nu mai vreau oameni in jurul meu si sunt de o irascibilitatea de-a draptul infioratoare.
As vrea sa descopar metoda prin care sa trec mai usor prin fazele astea ca sa nu mai distrug si relatia cu cei cativa oameni care au mai ramas pe langa mine.
Inceputul de an a venit cu multe evenimente neasteptate: paranoia, criza de un an intre mine si Andrei, un prieten vechi a facut primul pas catre un fel de impacare dupa aproape un an de tacere, m-am vopsit un saten inchis, in curand o sa ma numesc manager de cafenea, inca cateva stresuri din capusorul meu si am mancat peste dupa aproape un an in care am refuzat sa mananc asa ceva.
Sunt si bune si rele asa ca momentan le iau pe rand si asa cum vin. N-am apucat sa imi fac vreun gand sau plan pentru 2010 asa ca iau totul chill. Singurul punct de reper este anul trecut. Anul asta trebuie sa fie macar un pic mai bun decat cel care a trecut.
Nu stiu daca sunt de bine toate astea, dar stiu ca nici nu a inceput bine noul an si eu sunt deja destul de obosita. Si vine si sesiunea cu pasi repezi. Atata sper: sa nu fie tot anul in ritmul asta atat de alert.
Nu mai trag de nimeni pentru absolut nimic. Nu o sa mai incerc sa pastrez prietenii, cand e mai mult decat evident ca nu mai are rost. Nu o sa mai iert doar pentru ca am eu impresia ca toata lumea merita o a doua sansa. Nu o sa mai cer nimic de la nimeni si nici nu mai sper ca cei din jur sa ma inteleaga sau macar sa ma asculte. Nu o sa ma mai intereseze nimic din ceea ce nu tine de mine.
Si nu, nu am patit nimic. Nu sunt nervoasa pe nimeni, nu sunt depresiva si nici nu e vreo criza de personalitate. Sunt doar gandurile mele pentru noul an. Asta vreau sa devin (daca pot spune asa) si toate astea le spun fara a ma crede superioara, fara a fi narcisista sau excesiv de egoista. Sunt doar concluziile pe care le-am tras in ultimul an. Am decis ca e cazul sa imi fac ordine in viata. Sunt persoane pe care nu vreau efectiv sa le mai vad pentru ca prezenta lor imi face rau. Sunt oameni carora trebuie sa le dau drumul.
Ultima saptamana de munca si facultate pe anul asta, urmeaza o saptamana de stat acasa cu parintii (ca si-asa nu i-am mai vazut de prea mult timp), apoi cateva zile la Braila pentru o nunta… si in sfarsit mult asteptata plecare la munte. O sa fie primul revelion pe care il fac in afara Constantei. Deja am inceput cumparaturile pentru munte: hanorace, pulovere, manusi, geci, bocanci si toate cele necesare. O parte din cadouri le-am luat. Bugetul l-am stabilit, lista cu mancare si bauturi am rezolvat-o acum 2 seri. Acum avem de asteptat inca 2 saptamani.
E uimitor cat de repede trece timpul. A mai trecut un an, un an plin de evenimente, un an al schimbarii (de la schimbarea prefixului, pana la schimbarea cercului de prieteni), un an al obstacolelor. A fost obositor, dar mi-a adus multe lucruri bune, de aceea nu as schimba absolut nimic din tot ce s-a intamplat anul asta pentru ca tot raul a fost spre bine si acum pot sa spun ca sunt fericita si nu am nevoie de mai mult.
Sper sa mai apuc sa intru pe blog inainte de anul nou, dar preventiv va urez de pe acum un an nou plin de bucurii, implinirii si va doresc sa aveti putere pentru a face tot ceea ce va doriti.
De vreo 2-3 ani urasc luna septembrie. Nu stiu de ce sau ce forta divina isi bate joc de mine, dar ii place sa faca asta in septembrie. Multe din lucrurile aiurea, fucked up, cretine si cum mai vreti voi sa le spuneti mi se intampla acum la inceput de toamna. Si de cele mai multe ori pana la sfarsitul lunii ies epuizata psihic si cu o lipsa acuta de chef de viata.
Nici nu a inceput bine septembrie si deja m-am simtit doborata de doua ori. Dar de data asta, in comparatie cu anii trecuti, cred ca o sa fie mai bine. Inca am speranta ca am puterea sa iau deciziile potrivite si sa evenimentele din viata mea sa ia o intorsura buna.
Asa ca primul target de pe lista sunt restantele. Sper ca asta sa fie primul pas spre mai bine.
Ce faci? Ce faci atunci cand vrei din tot sufletul sa uiti, dar orice ai face nu merge? Dupa jumatate de an si inca nu pot sa uit si sa trec peste. Si m-as lasa dusa de val. Si m-as intoarce, dar am in mine o frica care ma paralizeaza. Indoieli care nu imi dau pace si ganduri contradictorii. Daca pierd cel mai bun lucru? Daca fac cea mai mare greseala daca ma intorc? Dar daca nu ma intorc o sa regret ca nu am incercat. Dar daca ma intorc o sa ranesc pe cine nu vreau si nu merita. Dar…dar…dar…
O tin asa de vreo 2 saptamani. Si ma simt de parca am iar 16 ani si nu sunt in stare sa iau o decizie. Ma simt o copila pierduta…
Cred ca toata caldura asta mi-a sufocat toate gandurile. Nu am mai avut despre ce sa scriu, desi de intamplat mi s-au intamplat destule. In schimb am facut altceva, in incercarea disperata de a-mi regasi cuvintele, mi-am facut un jurnal pe foaie. Doar eu vad, doar eu citesc si in afara de voi cititori ai blogului, nimeni nu stie de existenta lui. Am realizat ca am uitat sa scriu din suflet. Caldura ma sufoca si blogul asta am senzatia ca ma dezbraca. Cred ca aveam si am nevoie in continuare de o pauza.
N-am timp sa stau sa plang, n-am timp sa fiu melancolica, n-am timp pentru amintiri…
N-am chef de oameni care vor sa ma menajeze, n-am chef de oamenii care simt mila pentru mine, n-am chef de proiecte…
Si nu stiu daca e bine sau nu…
Trebuie cumva sa ma tin tare saptamana asta si sa imi termin cele 2 referate pentru maine, arborele genealogic pentru poimaine si referatul pentru vineri. Macar am trecut de hopul de azi: partialul la sociologie. Din pacate mintea nu imi sta la ele si mi-e foarte greu sa ma pornesc, mi-e foarte greu sa merg la facultate si sa fiu intrebata de 5000 de ori daca port doliu si de ce, mi-e greu pentru ca sunt departe de familie si in special de sor-mea (acum cand are atata nevoie de mine) si mi-e greu pentru ca am ajuns la fundul sacului si nu stiu exact cum o sa supravietuiesc pana pe 25 mai cu 25 de lei in portofel.
Da, ma plang. Si nu stiu exact cine si de ce ar vrea sa citeasca asa ceva, dar imi vars frustrarile aici, inghit in sec si ma tin tare. Nu vreau si nici nu imi place sa chinui oamenii din jurul meu cu vaicarelile mele. Aici macar citeste si spune ce are de spus cine vrea. N-are nimeni nici o obligatie.
Azi ma simt bine. Am vazut 2 filme geniale, adica am mai taiat de pe lista cu cele 100 de filme: Women on the Verge of a Nervous Breakdown siPulp Fiction.
Am si gatit azi: pilaf sarbesc cu carne de porc si sos. Incepe sa imi placa de mine. I’m growing up. Se pare ca nu sunt chiar o cauza pierduta. O sa pot sa imi port de grija. Au inceput sa se aranjeze usor, usor toate si cel putin pentru o perioada o sa fie mai simplu sa zambesc si sa ma bucur de viata.
Atat mai am de asteptat… 2 saptamani… pana cand o sa fiu in Constanta cu EL si o sa ne petrecem cele cateva zile de Pasti impreuna cu sor-mea si cativa prieteni apropiati. Si in mai putin de o luna o sa fim la munte.
De ce scriu despre asta nici eu nu stiu exact. Tot ce stiu e ca EL si-a castigat dreptul de a aparea mai des pe blogul asta. Si acum stau si ma gandesc ca pana la EL a mai fost un singur om pe care mi-am dorit foarte mult sa il includ in insemnarile mele. Ar trebui sa insemne ceva asta, nu?!
Si melodia de azi: Sixpence None the Richer - Kiss Me
